Grup de suport

Ce se intampla la atelierele pentru parinti? ‘Ascultand-o’ pe Alina veti intelege care este cel mai mare beneficiu al participarii la un astfel de grup: schimbarea atitudinii fata de copil, fata de propria persoana si fata de autism.

“Sunt Alina, mama lui Luca. Am 29 de ani si inca ma caut pe mine insami, dar am inceput sa am victorii in a afla cine sunt de cand il avem pe Luca. Nu, nu sunt doar mama lui Luca, dar sunt IN PRINCIPAL, mama lui Luca. Mai sunt si o persoana pasionata de comunicare si relatii publice, mi-e dor de citit – si aici spun ca mi-am facut o parte din tema pentru “Atelier” – o placere a mea – recitind “Mandrie si prejudecata” (in trei saptamani, dar am reusiiiit!!!).

Imi place si sa ascult muzica, Janis Joplin este preferata mea, insa imi plac si Red Hot Chili Peppers, System of a Down, Deep Purple, Led Zeppelin, dar si Urma, Zebre, Tudor Gheorghe, Timpuri Noi, Ada Milea, etc. Si aici sunt un amalgam, acum spre exemplu, mi-e dor sa ascult Queen.

Am o noua convingere, de curand: sa fii parinte nu e un dat ca atare, e o stiinta complexa, pe langa un miracol. E cu atat mai mult ceva ce se invata avand in vedere ca avem copii care au anumite dificultati.

Pe de alta parte, sunt convinsa ca numai faptul ca avem norocul de a lucra cu AITA (multumim!) si ca am avut privilegiul de a le cunoaste pe fiintele astea dedicate copiilor nostri, care muncesc enorm si cu suflet si se bucura cu noi de fiecare reusita, ne aseaza pe drumul cel bun! Ba mai mult de-atat, s-au gandit si la noi, nu numai la copiii nostri, si au venit cu ideea “Atelierului”, care din punctul meu de vedere este minunata, unica. Sunt fericita ca ne-am intalnit, spun asta fiecareia dintre voi, deja am invatat cate ceva si m-am imbogatit sufleteste cu cate o particica din fiecare, asa ca si de asta tin sa va multumesc!

Luca e un copil vesel si entuziast, e afectuos peste masura si foaaarte foarte incapatnat. Nu iesim din tipare nici in privinta faptului ca il vad un copil deosebit de frumos si de destept, nu pierd ocazia sa i-o spun cand e cazul. Ii vanez perlutele si sunt deosebit de incantata cand primesc dovezi ca mintea lui lucreaza, functioneaza, ca orice parinte. Sunt frustrata ca energia de care da dovada la joaca, in parc, e luata drept neascultare si adesea oamenii imi spun ca nu e “cuminte” deloc. Ba e cuminte! Si mie inca imi place sa alerg, sa ma catar si sa ma prostesc cu el! Si sunt madra ca nu sunt mama care sta pe banca lasand copilul sa se joace la intamplare, niciodata n-am fost…

Mult timp am fost supra-protectoare, fara sa-mi dau seama ca asa ii blocam dezvoltarea. Mi-era suficient ca intelegeam, intuiam ce nevoie are / ce vrea ca sa i-o si indeplinesc, ceea ce e o greseala fundamentala. Insa corectez, corectez si modific comportamente, incepand cu ale mele.

Fara a avea pretentia ca am spus mult sau putin, acum vreau sa povestesc o intamplare amuzant-ciudata de zilele trecute: Mergeam pe strada cu Luca de mana, bine-dispusi, cu copilul intr-o dispozitie cooperanta. Asa ca, sa nu ne plictisim, discutam. Eu il intreb ” Cine sunt eu?” (pentru ca exersam si “cum te cheama?”). Luca raspunde bucuros: “Maami!”. Iar din spatele nostru, un nene ma si sperie: “Hai cucoana, ce faci, vezi ca vine masina, ce dracu’-l intrebi, ce poate sa raspunda decat ‘mami’???!”. “Ati fi uimit!”, ii raspund eu in gand. “